A, nu, nu, nu, nimic.
Da, mă, scriu și poezie. Îți zic mai târziu sau acuma de nemulțumirile mele în legătură cu...?
(Figurație. Capul lăsat ușor într-o parte, privirea a nepărere.)
Hai zi, că iar uiți sau o iei în cinci direcții cu zero subiect.
Vrei și-o ghilimea pentru nota de antet?
Ha?
Ce am scris aici...
A, nu, nu. Păi ce, tu te citezi și pe tine?
***
Imaginea reprezintă o largă vedere asupra Munților Măcinului. E și șoseaua aia blestemată pe acolo. Uită-te mai atent, se vede. Blestemată, dar și binecuvântată. Mă duce acasă ieftin, cu dureri de spinare.
Așa, și de unde vine titlul: aia e, că nu vine de nicăieri. Mă gândeam la scena din ”Gladiatorul”, când Maximus își lăsa mângâiate buricele degetelor de copiii lanului de grâu.
În imagine nu e grâu. E o întindere de buruieni, am și uitat cum se numeau (de-alea de se lipesc de pantaloni și seamănă la aspect cu spicurile de grâu). Dacă stau bine să mă gândesc, așa e și în viață. Tânjim după ceva și se lipește altceva de noi, de nu s-ar mai lipi... hai să nu blestem, am făcut numai asta în ultima vreme, și nici măcar nu e poetic.
Pir se numea. Sau turiță. Sau coada pisicii. Sau cum ne-om mai aminti până la finele postării.
În schimb, așa scâncesc eu acum, ca puiul de lup. De-asta am titlul pe care-l am.
Și revin ...
Am intrat de ceva timp la facultate, locul unde oamenii maturi se strâng, își dau mâna, și dintre ei se vor remarca ăi buni, și astfel s-or construi viitoare.
Am intrat la Jurnalism, la specializarea cu același nume, unde înveți să faci știri, înveți și cum să comunici din luntrea ălor mari în luntrea ălor mulți (și nu e adevărat că dacă ai vâslele, n-o să vrei să-ți iasă figura cu Jesus on the water la urmă), și înveți să.
Eu nu am învățat nimic, nici la propriu, nici la figurat.
Am auzit, am văzut, m-am convins că aici te adresezi mai ales mediocrității, că trebuie să prestezi asertivități, că nu e literatură, că nu mai merge cu vise, visuri și altele.
E o schimbare. Al naibii de drastică. Pe lângă restul vieții, asta e un alt motiv de șuetă, permite-mi așadar să-l folosesc altă dată.
Să mai zic și că...ă? De liceu, de cenaclu literar, de frustrările din trecut, de admirația față de profu' de română, la care sunt sigură că și-ar pune mâinile-n cap dac-ar vedea ce e aici, dar ar zice ”asta e, viața e o plajă”, de încercările subsemnatei de a se recomanda mare gânditoare, cu toate la ea? Nu vrei, nu? Lasă, și-așa mi-e lehamite s-o iau de la capăt.
De curând am găsit un grup literar, Arche. E tot un cenaclu literar. Că așa m-am mai scos din rah...pardon, din marasm, cu workshop-uri și alte activități extra-curriculare. Și mă duc mâine la ei, să îmi citesc creațiile răsuflate, dar care încă-mi plac, și să ascult ceva nou. Adică sper că ceva nou. Oricum, de băgat în discuție voi fi prima, că de când am plecat de acasă, parcă nu mai am așa multe bagaje de bun-simț, modestie și emotivitate.
Că de, piatra seacă așteaptă ploi.
Până atunci, închide ochii și poate nu-i mai lasă până în locurile de demult. Că doare. Și nu pasă nimănui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu