The storyteller behind the scene

  În timp ce tu-i spui una...nu, nu prea știi ce face cel care te ascultă. Poate își amintește ceva, poate pune la păstrare ceea ce aude, poate simte cum îl mănâncă limba să zică și el alta și mai și.  Și zău, cred că l-aș bate pe Florin Piersic și mitul lui de atotpovestitor dacă m-aș porni acum.

  Ce povestesc eu. Majoritatea lucrurilor pe care le împartășesc  sunt fie ficțiuni, fie lucruri banale, reale, dar pe care vreau să le transmit ... altfel. Sunt realitățile mele alternative, și călătoresc cu ajutorul lor cum, când și unde vreau.  

  Întotdeauna mi-a plăcut să povestesc. Să-i vad pe cei din jurul meu cum își recapătă pentru câteva momente curiozitatea sinceră în priviri, să-i văd cum se lasă deschiși, liniștiti sau intrigați, vulnerabili.

  Îmi place să-i binedispun pe oameni cu ceea ce le povestesc. De aceea încerc să mă dezvolt mai degrabă ca povestitoare decât ca jurnalist. Nu îmi place, spre exemplu, să dau vești proaste. Pe mine mă indispun, darămite pe cei cărora le sunt destinate.

 Îmi place să le arăt celorlalți o schimbare, un detaliu, un accesoriu care să le înfrumusețeze lumea pe care o percep ei.  Nu că ei n-ar avea o lume frumoasă, dar nu prea mi-au povestit cum e pe acolo.

  Până acum am scris și am „cântat” poveștile mele poate nu încercând a scoate ceva din mine (deși de multe ori povesteam totul pe nerăsuflate, sperând să nu uit nimic, „a uita e regretabil”), ci mai degrabă am încercat să las la suprafață multe lucruri. Să-mi ridic pietrele de pe suflet, cum s-ar spune. Am scris ca să pun ceva în mine, poate ceva care să tulbure liniștea asta grea care apasă de obicei oamenii cu multe povești nespuse.

  Tot ce am e un garaj vechi plin de idei și trăiri. Iar eu stau aici, simțind un ciudat nivel de combustie interioară, ușor avariată, dar reparată prin unele locuri.  Și sunt pregătită de prima cursă. Vreau să adun oameni și povești. Și vreau să știu cum.

  

(Notă: text „dedicat” concursului Power of Storytelling)

Despre locuri și aprecieri. Prima și ultima parte: Acasă.

Eu îmi păstrez în amintirea mea locurile natale în primul rând cu ceea ce mi-au dăruit bun. E bunul copilăriei, al adolescenței. Cu toate aceste bunuri te întâlnești, sau, mai bine spus, le trăiești doar o singură dată în viață. Dacă nu ești un om indiferent sau negativist ori stăpânit de idei preconcepute, nu le poți uita.

Nu am întâlnit prea mulți scriitori sau pur și simplu oameni care să spună sincer ceva despre locurile natale. Carol Feldman, un scriitor evreu născut în Tulcea, face acest lucru cu inima deschisă și gândul tot timpul acasă. 

Nu mai știu unde auzisem despre Carol Feldman, însă țin minte că m-am trezit într-o zi că vreau să caut povești despre orașul meu. Știu, îmi iubesc orașul, este unul dintre puținele locuri despre care pot spune asta. Chiar dacă vorbesc ca un om care a fost prin mai toată lumea. Da, probabil mi-o fi dat careva check-in prin cine știe ce locuri, dar nu. Am refuzat să plec prea departe de casă. Singurul loc pe care l-aș vizita ar fi vreun oraș din America. Pentru că de mic copil am avut sentimentul că trebuie să ajung acolo. 

Iar deviez de la subiect...sau poate nu. 

Mă impresionase Southport, North Carolina. E un fel de orășel maritim liniștit, unde nu-s prea mulți oameni sau prea multe lucruri (eu prefer să le zic la toate „încurcături”) care să ți se bage în suflet. De fapt, cred că asta mi-a plăcut întotdeauna la orașele mici. Printre altele. 

Și evident, deschiderea către orice înseamnă apă. Nu știu să înot, dar pur și simplul fapt că mă aflu lângă o parte de pământ ascunsă pentru mine înseamnă tot la fel de mult libertate și curiozitate pe cât de mult pericol sau necunoscut.

Apusul de soare nu e același pentru toată lumea. Pentru unii cel mai frumos apus poate să fie și între blocuri, pe o autostradă, deasupra unei păduri sau cel de după o furtună, oriunde. Poate fi un apus dincolo de ochii tăi. 

Pentru mine poate fi oricare, iar dacă e acasă, superb. Atunci știi că este poate ultima imagine a zilei, o promisiune că poți băga așa, câte un nor de cărămidă în buzunar, și el să-ți scape când încă mai dormi a doua zi. Că poți trasa cu el linii către destinații poate nici de tine știute, altele în fiecare zi.

Și revin la Carol Feldman. Despre scriitor se spune că ar fi prin Israel. Fiecare rând scris l-a condus departe de locul de care amintește cu nostalgie. Și pe care îl vizitează când mai lasă câte o carte drept mulțumire. O singură dată l-am prins, la lansarea celei de-„A doua primăveri”, pe care am început-o astăzi. Țin minte că am promis editorului că o voi da mai departe, însă timpul a trecut, iar eu am ținut-o în bibliotecă, sperând la un moment de răgaz pentru a o citi. Și văd citatul de l-am pus mai sus. Mare dreptate are; păi câți prieteni, colegi, cunoscuți sau necunoscuți n-am auzit spunând: „M-am plictisit de orașul meu. Vreau să plec, să scap.” Mă îndoiesc că orașul lor ar fi vreo închisoare. Fac excepție de la faptul că ei singuri puteau să-și fi construit o închisoare, sau să-i fi lăsat ce cei din jur, pentru că și asta e posibil, vorba ceea- locul este minunat, oamenii îl strică. Însă, chiar și așa, locul acela rămâne.

Small towns, always a good home

Aveam nevoie de un start pentru asta. Pentru că uneori lucrurile pe care vrei să le spui sunt mai puternice decât tine, și numai de la început știi ca feeling-ul se duce undeva prea departe în inimă și rămâne acolo până devine o banalitate bună de aruncat într-o postare. 

 It's like I would shut myself down and let my home recognize me after all this time. 

 Today I'm going home.

Fast and Frightened in Bellu Graveyard

De 1 iunie copiii de toate vârstele se bucură de vremea frumoasă, prin parcuri, cu părinții (sau, și mai bine, fără), pe la tot felul de spectacole dedicate lor, pe la cinematografe sau prin alte locuri de distracție. 

Noi am mers în cimitir.

Așa e cu noii prieteni: first hangout, full of crazy experiences.

Bineînțeles, am trecut de la a contempla peisajul splendid din Parcul Tineretului la a vizita cimitirul Bellu. Deh, trebuia vizitat odată și-odată și acest loc, zic. Și eram și în apropiere. Și tocmai terminasem de povestit experiențe interesante (știți copiii ăia care merg prin locuri abandonate și după îi impresionează pe ceilalți cu povești spooky-eh, ăia eram noi în momentul de față) cu fantome. Yep, we do believe in those. 

Și tocmai îmi povestise A. că mai fusese odată pe acolo, iar locul îi dăduse fiori.

Ora 19.00. Am ales la întâmplare să vizităm mormântul lui Eminescu (sau cel puțin asta le-am servit paznicilor), însă pe drum am luat-o hai-hui pe alte cărări. Evident, am întâlnit câteva dintre monumentele, cavernele și piesele de artă funerară despre care aveam să aflăm mai multe abia după ce am plecat de acolo. Așadar, promenada a fost una bazată pe intuiție și curiozitate. 

De cum ne-am pomenit singure între atâtea morminte, probabil că ar fi trebuit să ne panicăm, dar sincer, nu aveam de ce. Oricât de ciudat ar suna, eu una am avut impresia că eram tot între oameni, chiar dacă eram poziționați altfel, iar ei erau cam...down there, if you know what I mean. Așa am descoperit că nu mi-a fost niciodată teamă de morți, și că doar mintea mi-a jucat feste de-a lungul copilăriei. 

Am admirat cu îndrăzneală statuile (unele de o tristețe și o noblețe impresionant redate), și textele comemorative. Oamenii aceia aveau portrete neobișnuit de anticipative sau dimpotrivă, care nu așteptau moartea. 

Daaar, dramatismul s-a dus pe râpă în momentul în care am asociat promenada cu scrolling-ul pe Facebook.

Bineînțeles, mi-am luat și doza de sperietură. Tocmai ne oprisem să vedem de unde au apărut felinarele acelea aprinse, pentru că nu văzusem pe nimeni, și când să-mi arunc privirea în spatele prietenei mele, văd cum se uită spre noi următoarea statuie (în imagine nu pare așa creepy, dar să-i fi văzut privirea la o întinzătură de braț...)

Am plecat cu grijă de lângă ea, uitându-ne în spate ca nu cumva să își schimbe privirea către noi. Ne-am uitat de prea multe ori în spate, pentru că aproape făcusem infarct la vederea unei alte statui în mărime naturală în fața mea.

Ne-am mai potolit puțin și am aruncat o privire la posesorii acestor morminte cu reprezentări fantastice (atenție, nu cu sensul de SF). Și la un moment dat am salutat o doamnă care îngrijea un mormânt. Aceasta ne-a oprit atrăgându-ne atenția că acolo zace trupul unui sfânt, preotul Constantin Nazarie. Frumos, zic, și am stat să aflăm mai multe despre ce era vorba. Curios era faptul că femeia era atât de sigură pe ea, că aveam la un moment dat impresia că știe mai mult decât lasă să se vadă. Și-a dat seama până și de faptul că eram la Jurnalism (acu' ori m-o fi dat Sfântu' de gol, ori oamenii cu multe întrebări și cu urechile ciulite fac de acum un portret standard al jurnaliștilor de teren).

Doamna ne-a trimis la „Domnișoara cu umbrela”, o statuie care să aducă aminte de moartea unei tinere guvernante din casa unui conte, ucisă la ordinul contesei geloase.

Se lăsase seara deja, iar noi ne primisem avertismentul să nu mai zăbovim noaptea prin cimitir. 

Nu tu fantome, nu tu alte chestii de speriat copiii. O experiență care te trimite cu gândul la câte nimicuri ne abat de la cursul vieții noastre, care a urmat până acum o singură schemă pentru toată lumea: ne naștem, iubim, murim. Restul constă în detalii. 

Future

I see here a good question. The problem is: when I think of my years that have to come, I honestly see nothing, and even when I think of my lifetime, I can for sure say that I might as well die tomorrow. Because I don't know where I will be in the next years. For me, the future is unstable and unpredictible.

Mi-am prom...nu, mi-am propus.

De obicei, nu promit nimic. Nici măcar mie. Pentru că nu au valoare promisiunile, și nimeni nu mi-a promis nimic vreodată, sau dacă mi-a promis cineva ceva, a fost un nimeni cu gură bogată. Așa că atunci când eu sau oricine altcineva care are o întâlnire de gradul I, II și III cu mine, spunem că: facem aia; ok, o să fac aia; bine.

Mi-am propus ca în decurs de câțiva ani să îmi fac propriul post de radio. Eu am intrat la facultatea de Jurnalism numai ca să o pot lua pe arătură cumva mai ușor. M-am convins totuși că (aproximativ) totul depinde de cât de mult vrei și căt de pregătit ești să înfrunți toate responsabilitățile și surprizele pe măsura, de fapt nu, pe toate măsurile a ceea ce dorești să faci.

Și ziceam de radio. Vreau un post unde să lucrez cu oameni de gașcă, cu un studio mare și super-dotat, Și unde să pot pune muzică bună. Dar nu am zis asta până acum pentru că la Jurnalism înveți jurnalism, nu cum să te joci de-a animatorul care pune melodiile lui preferate. Și, deocamdată, o să-mi bat capul cu un post de radio online, să văd cât de bine pot să-l stăpânesc. Și, bineînțeles, vreau să lucrez la un post de radio până când voi fi pe cont propriu, să văd cum se face.

Mi-am mai propus să scriu. Mult. Despre ce? Păi, am mai multe opțiuni, pentru că am un calup de idei ce trebuie neapărat folosite înainte sa-i treacă vreunuia de pe Terra prin cap aceleași lucruri.

Mi-am mai propus să văd cu ce se mănâncă jurnalismul auto. Evident, nu cu anvelope la micul dejun.

Mi-am propus să îmi dau timpul necesar până să cer cuiva un lucru foarte important. De fapt să cer mai multe lucruri importante câtorva persoane. Pot să spun doar că un lucru este personal, iar un altul ține de viitor. Și ar mai fi unul care ține de o călătorie luuuungă rău de tot, heh.

Și după cum bine se vede, sunt într-un puternic acces de „vreau să și vreau să”.

So, I challenge myself to get these things done before their time passes.

Update one: ce ar fi să încerc să fiu un trainer nonconformist în viitorul apropiat?
Up. two: distracția e în plan.
Up. three: am intrat ca voluntar în Even'thor. Hehe, cunoștințe, contacte, evenimente și experiențe. Bestial.
Up. four: ...
Up. five: Blogging. Whenever. No matter what.

World is perfect as it is

Yeah, I said it, it means awareness and I had many reasonable thoughts for saying it.

Every modification added to this world, this realm, disturbs it. It causes terrible damages for a moment, then the world gets still, like a patient before resuscitation. One man comes then and he's saving the situation, putting the world back on its feet, with some modifications: a new heart, a new way of life, a new way of thinking, even a new fear or a new habit. 

I would change the world just the same as that man did.

After all, nobody's changing the world. Just modifying it.